Versuri de Mircea Dinescu (din volumul Proprietarul de poduri, 1976), muzică de Constant (1997), un scurt moment din recitalul «Goliplot, băiete, nu-ţi face sînge rău -- limbile materne sînt toate străine...» (24 martie 2007). Spectacolul are patru luni. Muzica, zece ani. Poezia, 31. Azi/ieri (depinde de fus), 23 iulie, am împlinit 32 de ani. Vai, cum trece timpul...
Monday, July 23, 2007
Thursday, May 10, 2007
O scrisoare... pierdută
Bucureşti, 21 septembrie 2006
Stimate Domnule Caramitru,
Mă aflu, de aproape trei luni, în curtea preamioriticelor miracole. Am umblat de am tocit harta, am depus în silozurile microfonice naţionale lanuri uriaşe de boabe melodice, am cunoscut oameni frumoşi ca femeia şi mi-am făcut, probabil, speranţe iluzorii. În timp ce, statistic, nouă tineri din zece doresc să plece din România, blazaţi, pe bună dreptate, de votu-n vînt şi de vîntu-n bot, obosiţi de nepăsare şi cinism, guvernaţi de mincinoşi şi de pungaşi în insectarul politic studiat ad nauseam de comentatorii sportivi ai laboratoarelor Irealitatea TV, eu doresc, pur şi simplu, să trăiesc în ce a mai rămas din ţara mea natală. Nici implacabila manelizare, nici ades pomenita şi aparent ineluctabila "imbecalizare", nici pesimismul acetic al unor Paler, Pleşu, Popescu, Ungureanu, nici adipoasa obrăznicie a oligarhilor suferind de hipertrofie televizuală care pun stăpînire, în direct şi indolenţi, pe legi, pe adevăr şi pe viitor... nu ştiu a-mi roade acest deziderat. Un singur lucru mă sperie la români: atavică şi exponenţială, laşitatea celor care, de pe fotoliul directoratului, scaunul senatorial sau platoul de televiziune, asistă pasiv, deşi înarmaţi, la inflaţia tumorii naţionale de parcă aceasta ar fi încîntătorul prunc în perioada-i de creştere. Din fericire, ne vor salva Uniunea Europeană (fie-ne martori bunii noştri vecini maghiari) şi, mai ales, Francofonia. Întrucît cea din urmă ne aminteşte brusc, în luna curentă, că mămăligarul maneloman cunoaşte bine fineţurile limbii ortolanofagilor cocoşanelizaţi, supun atenţiei Dumneavoastră, cher Monsieur, un dosar biografic şi un mănunchi de cîntece despre care îndrăznesc să cred că vor putea să vă convingă de legitimitatea unui act de prezenţă artistică sub formă de recital, par exemple, prin care subsemnatul, în cadrul iminentelor activităţi legate de Sommet-ul Francofoniei, ar putea surprinde în mod plăcut delegaţiile primite imperial graţie fondurilor pe care artiştii noştri (activi sau pensionari) le încasează noaptea, în luxuriante vise cu tipic ionescian.
În aşteptarea răspunsului Dumneavoastră şi mulţumindu-vă anticipat pentru timpul pe care mi-l acordaţi, vă salut cu deferenţă şi prietenie.
Leonard Constant
Stimate Domnule Caramitru,
Mă aflu, de aproape trei luni, în curtea preamioriticelor miracole. Am umblat de am tocit harta, am depus în silozurile microfonice naţionale lanuri uriaşe de boabe melodice, am cunoscut oameni frumoşi ca femeia şi mi-am făcut, probabil, speranţe iluzorii. În timp ce, statistic, nouă tineri din zece doresc să plece din România, blazaţi, pe bună dreptate, de votu-n vînt şi de vîntu-n bot, obosiţi de nepăsare şi cinism, guvernaţi de mincinoşi şi de pungaşi în insectarul politic studiat ad nauseam de comentatorii sportivi ai laboratoarelor Irealitatea TV, eu doresc, pur şi simplu, să trăiesc în ce a mai rămas din ţara mea natală. Nici implacabila manelizare, nici ades pomenita şi aparent ineluctabila "imbecalizare", nici pesimismul acetic al unor Paler, Pleşu, Popescu, Ungureanu, nici adipoasa obrăznicie a oligarhilor suferind de hipertrofie televizuală care pun stăpînire, în direct şi indolenţi, pe legi, pe adevăr şi pe viitor... nu ştiu a-mi roade acest deziderat. Un singur lucru mă sperie la români: atavică şi exponenţială, laşitatea celor care, de pe fotoliul directoratului, scaunul senatorial sau platoul de televiziune, asistă pasiv, deşi înarmaţi, la inflaţia tumorii naţionale de parcă aceasta ar fi încîntătorul prunc în perioada-i de creştere. Din fericire, ne vor salva Uniunea Europeană (fie-ne martori bunii noştri vecini maghiari) şi, mai ales, Francofonia. Întrucît cea din urmă ne aminteşte brusc, în luna curentă, că mămăligarul maneloman cunoaşte bine fineţurile limbii ortolanofagilor cocoşanelizaţi, supun atenţiei Dumneavoastră, cher Monsieur, un dosar biografic şi un mănunchi de cîntece despre care îndrăznesc să cred că vor putea să vă convingă de legitimitatea unui act de prezenţă artistică sub formă de recital, par exemple, prin care subsemnatul, în cadrul iminentelor activităţi legate de Sommet-ul Francofoniei, ar putea surprinde în mod plăcut delegaţiile primite imperial graţie fondurilor pe care artiştii noştri (activi sau pensionari) le încasează noaptea, în luxuriante vise cu tipic ionescian.
În aşteptarea răspunsului Dumneavoastră şi mulţumindu-vă anticipat pentru timpul pe care mi-l acordaţi, vă salut cu deferenţă şi prietenie.
Leonard Constant
Traian Ungureanu plînge-ntr-o vitrină
(Bucureşti, 24/28 august 2006)
Mă spălam cu rachiuri de calorifer
în bomba din strada Baia de Fier,
făceam baloane de fum cu plămînii
şi cimitirul fugea de mine.
Şi mă hărţuiau să mă beie bătrînii,
şi se prăbuşeau averi de retine
ca pensiile-ntr-un butic de hermine.
Dar B 96 DEF,
taximărfar de marfă umană
specializat în ficaţi de sidef,
m-a expectorat în Piaţa Romană.
Şi, iată, trec nopţi cu degetare reci,
şi tu, picior de vers, picior de rai, nu treci.
Traian Ungureanu plînge-n vitrină,
Piaţa Romană cere-aspirină,
e 2 noaptea, mi-e dor de tine
şi Piaţa Romană cere-aspirine.
C-un ochi deschis şi-o mînă-ntinsă
ung un colţ de cîine,
cu ăla-nchis citesc ce mîna mea respinsă
îţi va scrie mîine.
Şi plec. Şi-o dau pe votcă proastă
cu uliţa în coastă.
Şi Traian Ungureanu cere-aspirină.
Şi cred că iese din vitrină.
Şi cred că ia c-un pahar de lumină
resturi de lună plină.
Mă spălam cu rachiuri de calorifer
în bomba din strada Baia de Fier,
făceam baloane de fum cu plămînii
şi cimitirul fugea de mine.
Şi mă hărţuiau să mă beie bătrînii,
şi se prăbuşeau averi de retine
ca pensiile-ntr-un butic de hermine.
Dar B 96 DEF,
taximărfar de marfă umană
specializat în ficaţi de sidef,
m-a expectorat în Piaţa Romană.
Şi, iată, trec nopţi cu degetare reci,
şi tu, picior de vers, picior de rai, nu treci.
Traian Ungureanu plînge-n vitrină,
Piaţa Romană cere-aspirină,
e 2 noaptea, mi-e dor de tine
şi Piaţa Romană cere-aspirine.
C-un ochi deschis şi-o mînă-ntinsă
ung un colţ de cîine,
cu ăla-nchis citesc ce mîna mea respinsă
îţi va scrie mîine.
Şi plec. Şi-o dau pe votcă proastă
cu uliţa în coastă.
Şi Traian Ungureanu cere-aspirină.
Şi cred că iese din vitrină.
Şi cred că ia c-un pahar de lumină
resturi de lună plină.
Gamberge post-spectaculaire, après «Golyplote, mon fils, ne t'en fais point -- on est toujours l'allophone d'un autre...»
Espace-chanson Sylvestre, le samedi 5 février 2005.
C’est vrai… je ne séduis pas plus vite que mon ombre, moi. Je crois même que j’assomme, au début. Moi, mon truc, c’est le Transsibérien, l’aller-r’tour Terre-Pluton, ticket dernière classe, près des gogues où qu’ça a pas vu l’ombre d’une serpillère depuis 1917. Je suis au bout d’une attente, fiché comme un noyau de pêche dans le sleeping rectal de mon Transsibérien. Y’a pas à dire… c’en est une grosse ! Des parsecs ! Ceux qui m’aiment m’ont attendu longtemps, m’ont espéré à la toute fin de moi-même. Même qu’ils m’ont pétri toute la tendresse de me bisser ! Après deux rogatons de quand j’ai plus de voix dans la gamelle, nous nous reconnaissons enfin dans une gare d’outre-attente, sur un perron d’outre-patience, dans un regard d’outre-écoute. Patiemment, ils m’ont permis de les mériter. Les voilà, quai d’arrivée, qui m’offrent de porter ma valise, pesante de mon spectacle, pleine de fatigue et d’applaudissements, pleine de mon coeur pour eux, pleine de mon coeur donné. Ils ne disent rien, ils ont ôté leurs mots, se sont déshabillés de tous leurs bruits et gestes. L’espace d’un spectacle, ils sont la mêmeté de n’être plus en désaccord. Je ne me reste plus : ils sont partis avec moi. Je peux crever heureux.
Tiens... je remets ça le 24 prochain :
C’est vrai… je ne séduis pas plus vite que mon ombre, moi. Je crois même que j’assomme, au début. Moi, mon truc, c’est le Transsibérien, l’aller-r’tour Terre-Pluton, ticket dernière classe, près des gogues où qu’ça a pas vu l’ombre d’une serpillère depuis 1917. Je suis au bout d’une attente, fiché comme un noyau de pêche dans le sleeping rectal de mon Transsibérien. Y’a pas à dire… c’en est une grosse ! Des parsecs ! Ceux qui m’aiment m’ont attendu longtemps, m’ont espéré à la toute fin de moi-même. Même qu’ils m’ont pétri toute la tendresse de me bisser ! Après deux rogatons de quand j’ai plus de voix dans la gamelle, nous nous reconnaissons enfin dans une gare d’outre-attente, sur un perron d’outre-patience, dans un regard d’outre-écoute. Patiemment, ils m’ont permis de les mériter. Les voilà, quai d’arrivée, qui m’offrent de porter ma valise, pesante de mon spectacle, pleine de fatigue et d’applaudissements, pleine de mon coeur pour eux, pleine de mon coeur donné. Ils ne disent rien, ils ont ôté leurs mots, se sont déshabillés de tous leurs bruits et gestes. L’espace d’un spectacle, ils sont la mêmeté de n’être plus en désaccord. Je ne me reste plus : ils sont partis avec moi. Je peux crever heureux.
Tiens... je remets ça le 24 prochain :
Subscribe to:
Posts (Atom)
